Plânge Glia De Dorul Meu

Plânge glia de dorul meu
Și vrea să mă cuprindă
Privind la ea acum
Pricep unde mi-e locul.

Plânge glia de dorul meu
Și mă roagă disperată
Să ne unim într-unul singur
Pe veci ca altădată.

Veștejit-au flori de stele în blestemata furtună
Putrezit-au mii de stârvuri imprejuru-mi cunună
Sărutat-m-au mii de vise pe fruntea-mi lividă
Amăgit-m-au țeluri sure în pustietate aridă.

Ruptă mi-e spada și țip...
Printre buze zăvorâte cu rune
Orice vis se pierde-n ramuri
De coroană funerară, sugrumat.

Și chemarea pământului
sfarmă amuțirea timpului
Un vaiet cumplit de dor
...de dorul meu.

Dar iată că s-arată, iar în suflet vijelia
Și-aud apoi cum plânge după mine aprig glia
Urlând aspru, sus sub cruce bocetul respingător
Și lăsând aievea-n urmă cumplit dangăt răsunător.

O viață-ntreagă am fost
Prizonier în moarte vie
Speranța mi-i cușcă
Iar frica mi-i zăvor.

Iar acum, când disper
Un singur lucru mai doresc
Curmându-mi viața și chinul auster
Poate-n sicriu o să zâmbesc!

Cumplite furtuni mă apasă
Rânjind ironic neîncetat
Cântecul lor acum se varsă
Peste tabloul meu neterminat.

Zdrențuit și gri s-arată cerul
Sugrumându-mă cu țelul veștejit
Necrotic mă străpunge violetul
Cu visul meu neîmplinit.

Unde se termină zorii
Mi-e viitorul și locul
Deasupra-mi stau sângerii norii
Și mă copleșește potopul.

Tremură pendulul oscilând
Pentru ultima oară
Cheia din pumnul încleștat
În pământ mă coboară.

Și așa, alături de mine, întunericul dispare pe veci.