Calea Roților De Foc

Neînduplecat, țintuind privirea
Înverșunat, stăpânindu-mi firea
Precumpănit în sine
Înalț de sus în jos tihnirea
Să pozvolească iznoavei
Trăinicie în-deplinire.

Îndrept spre mine
Urgia ce năucește lumea
Să-i reîmpletesc voirea
Și să-i împlinesc menirea.

Jariște din duh nepotolit
Ce-a zvâcnit cu râvnă
Din piept smucit
Făr' de semeție
Bărbăție cu îndrăzneală
Curaj făr' de mânie
De-i struni înflăcărarea
Și-i tihni nestăpânirea.

Revărsând nestingherit
Prin albia duhului
Neaplecăndu-l
Și-nalță în tron de cupă
Însuflețindu-l.

Și lasă de-afundă
Să cuprindă pământul
Și sufletu-n adâncul firii
De îl cufundă.

Când gândul în loc se-adună
Și glăsuirea-l călăuzește
Taina horbei în trup răsună
Și vrerea vie o chivernisește.

Și lasă de-afundă
Să cuprindă pământul
Și sufletu-n adâncul firii
De îl cufundă.

Horba dulce
Departe ajunge
Și ce horbă aduce
Nimic n-ajunge.

Si horba-i plămădi în gât
Ce-n taină zace de hăt veacuri
Omului desăvârșit în gând
Ce și-a măiestrit cu grijă harul.

Când ochiul minții în con se-adună
Și horba-n cap își ticnește graba
Năvalnic se umflă-n nori de fire
Că-n unu-i tot ce-i plăsmuire.

Pășind alături de însuși duhul
În ochi se țese necuprinsul.