Sfințit Cu Rouă Suferinții

Cînd lumea se preschimbă-ntr-o umedă-nchisoare
În care-n van speranța, biet liliac se zbate
Lovindu-se de ziduri, cu-aripi șovăutoare
Și dînd mereu cu capu'-n tavanele surpate

Deodată, mînioase, prind clopote să sară
Și catre cer urlă-ngrozitoare
Lungi și nesfîrșite convoaie mortuare

Încet și fără muzici prin suflet trec mereu...
M-ați sfințit cu roua suferinții
Și mi-ați pus venin în sînge

Iar speranța-nvinsă plînge
Ca sufletul meu
Și mută-i gura-dulce a altor vremi
Cînd timpul crește-n urma mea
Iar eu mă-ntunec!

E-o oră grea și mare

Aripile-mi negre în ceruri se-ntind
Astfel lumea amuțește la-ntunecări solare
Astfel marea amuțește vulcane cînd s-aprind...
Cînd prin a vieții visuri oștiri de nori apar
A morții umbră slabă cu coasă și topor
Tăceți cum tac în spaimă, creștinii din popor
Cînd evul asfințește și dumnezeii mor!

Se mistuie-n moarte și durere
Văpaia care-n mine a strălucit
Ciudată întristare ce crește ca și marea
Pe-un țărm stîncos, pustiu...

Peste flăcări, peste fumuri, pe cadavre descărnate
Pe cîmpii deșerte, pe altare profanate
Vino, s-așezi pe ele tronul tău de oseminte
Înalță-te în culmea fumegîndelor morminte!
Căci eu nu mă las înrobit de tine, creștinule!